„În chiria timpului”, autor Aurel HERNEST

(Carte în curs de apariție)

Rusaliile sau Moșii de vară…

În sâmbăta de dinaintea sărbătorii creștine  a Pogorârii Sfântului Duh se comemorează morții, prin împărțirea de bucate și vase casnice… Până mai acum câteva decenii, era o cutumă ca vasele să fie din pământ, așa cum omul fusese zămislit de către creator din același pământ.

Și din acest considerent, meșteșugul olăritului a avut o perioadă de înflorire și a asigurat venituri celor care-l practicau.

În zona Muscelului au existat câteva vetre de meșteșugari care au perpetuat tradiția timp de câteva secole, ducând faima zonelor dincolo de hotarele vechiului județ, în special prin prezența marfii lor în târgurile săptămânale și tradiționale.

 

În chiria timpului

Cum vinde Boalcă oale când n-are că՚tare

(fragment)

– Hai, adapă caii! Mai facem un drum până în târgul săptămânal, să dăm și restul de marfă. Vremea se strică! Curând încep ploile Moșilor… Pot ține chiar și o săptămână. Vlăscenii ăștia abia le așteaptă. Ai auzit-o pe femeia din Arsură cum zicea: „Dacă plouă în mai, se face mălai!” – adică porumb și altele… Dar pentru olar e pagubă sigură: drumurile se desfundă, oamenii nu mai ies din case, apa strică vopseaua oalelor, caii pot răci… La fel și oamenii… Hai, că vreau să-ți arăt cum poate vinde Boalcă oale, când n-au cătare!”

Aproape în trap, am ajuns în târgul săptămânal… Boalcă a pus ochii pe un loc bun de vânzare și i-a împins cu tupeu pe vreo doi tarabagii ceva mai încolo. A scos din căruță o sticlă, i-a desfăcut dopul, a tras câteva duști, apoi și-a început numărul, atrăgând cu tot dinadinsul atenția asupra sa:

Ia boalca de la Boalcă!

Boalcă de te-o înșela,

Tu să-i dai în cap cu ea!

 Marfă bună la olar

Să o dai bunicii în dar!, striga cât de tare putea.

Apoi punea apă într-una și o plimba pe sub ochii târgoveților, vrând să le arate că nu curge; îi mângâia drăgăstos finețea lucrăturii și luciul smalțului, lăudându-le cu voce tare.

O vreme m-am ascuns în căruță, fiindu-mi rușine de circul la care se dedase, dar după un timp a trebuit să apar, pentru că Boalcă începuse să mă strige din ce în ce mai des:

– Guriță! Atenție! Ia, adu pentru prietena mea veche Ileana – Sânziana!, în cosiță și-n pieliță/ albă ca o porumbiță – zece boalce, două urcioare – unul mare și altul mic – și un fluier cu apă, cadou, să-l dea nepotului! Hai, repede, că o apucă ploaia! Și pentru coana Caterina – Harnică precum albina,/ pe care-o așteaptă stupina – câte, coană mare, câte? Zece, douăzeci? Străchini? Dăi douăzeci, că are casă mare, știu eu unde, are familie cu greutate, cu mulți morți și vii…, cu fini nenumărați…”

Când rămâneam fără cumpărători, schimba tactica: trântea pălăria de pământ și începea să cânte și să joace în jurul ei; apoi o lua între palme, închipuindu-și că o dansează pe tanti Puia. Mai târziu, se trântea la pământ și făcea niște ridicări în mâini ca la armată, dar cu o ușurință, de ziceai că e de-o seamă cu mine.

Văzându-l, deși zgribulită, lumea se aduna în jurul căruței și cine nu-l cunoștea, întreba ce e cu el. „E dus cu capul ori a băut ceva!?” Boalcă însă, nepăsându-i de întrebarea acelora, continua, iar când lua o pauză zicea, fără a se adresa cuiva anume: „Bre! Nu e nimeni sănătos la cap! Și…, sigur, știi și dumneata că broasca nu cântă pe uscat!”

Și, pentru a-i convinge pe deplin de calitățile sale artistice, începea să-și apese ritmat coastele cu degetele răsfirate, iar din gură să imite sunetul unui acordeon nevăzut, atârnat de umerii lui:

Pa-ram-pam-pam, pa-ram-pam-pam!

Pa-ram-pam-pam, pa-ram-pam-pam!

Apoi, la fel cum făceau lăutarii pe la nunți, striga: 

Fii atent, neamule, la ce zic:

Rică Boalcă nu e beat,

Mănâncă lumea… rahat, măi!

Pa-ram-pam-pam, pa-ram-pam-pam!

Pa-ram-pam-pam, pa-ram-pam-pam! Hai, câte ai zis că vrei?”

Așa mai convingea dintre privitori să-și cumpere vase de împărțit ori pentru trebuințele casei; unii cumpărau două, alții trei… Câțiva, amuzați, le luau așa, ca amintire a spectacolului din târg, făcut de un olar cu nume de oală.

Norii s-au ținut de cuvânt și, fără bubuituri, au început să-și deșerte burțile grele deasupra târgului. Lumea s-a retras grăbită spre poartă, tarabagiii și-au strâns cu iuțeală marfa și mesele și, în mai puțin de o jumătate de oră, locul era aproape gol. Micile gropi au început să devină bălți din ce în ce mai mari, unde stropii mari se spărgeau, ridicând bulbuci, iar pământul devenise cleios.

Cât timp Boalcă a înhămat caii, eu am strâns fânul risipit. Mi s-a părut umilitoare treaba, dar am făcut-o fără să crâcnesc, știind că olarul e un om prevăzător. Când m-am urcat în căruță eram ud până la piele, iar frigul îmi intrase aproape în tot corpul.

Aurel HERNEST

Din cartea „În chiria timpului”

 

Apreciați articolul? Dați o notă de la 1 la 5 pentru a vota!

Vă mulțumim! Media aprecierilor: 4.7 / 5. Voturi: 19